Tendințele moderne de proiectare a structurilor urmăresc protejarea elementelor de
închidere, a finisajelor, a echipamentelor integrate în clădiri precum și reducerea
deformațiilor plastice (remanente). Aceste obiective provin din considerente de
operaționalitate ale clădirii în urma unui eveniment seismic, protejarea investiției din care
un procent semnificativ rezultă din închideri, finisaje și echiparea tehnică și tehnologică a
clădirii, precum și reducerea costurilor de punere în funcțiune după un eveniment seismic.
Transpunerea acestor aspecte în cerințe de proiectare implică, în cazul abordării
convenționale de concepere a structurii, considerarea unui factor de comportare redus
pentru a minimiza nivelul de degradare al structurii respectiv pentru a minimiza deformațiile
plastice în elementele structurale. Deformațiile elementelor structurale se transpun în
deformații ale tuturor sistemelor conectate de sistemul structural.
Alternativa presupune considerarea unui sistem de izolare al bazei clădirii care rezolvă
eficient dezideratele anterior menționate, dar care implică o calibrare a soluției prin calcul
dinamic neliniar folosind accelerograme reale și/sau sintetice.
Rămâne astfel la latitudinea proiectantului alegerea seturilor de accelerograme artificiale
generate pe baza spectrului de proiectare sau scalate pentru compatibilizare cu spectrul de
proiectare.
Scopul articolului este de a prezenta câteva metode de scalare a înregistrărilor naturale,
variația deplasării maxime a sistemului de izolare a bazei pentru o structură cu regim mic de
înălțime și o structură cu regim mare de înălțime, aspecte de concepție ale sistemelor de
izolare a bazei pentru celor două structuri studiate, deplasări remanente ale sistemelor de
izolare a bazei, alegerea numărului de accelerograme pentru determinarea deplasării
sistemului de izolare.